Frumusetea lucrurilor mici

Sunt in situatia de refuzare a realitatii. Din mai multe motive. Si personale, si legate de scoala … Incerc sa ignor tot, dar binenteles ca nu e posibil. Nu stiu daca ti-ai dat seama, dar sunt o persoana care cade dintr-o extrema intr-alta. De la prea multa fericire, ajung sa o dau in tristeti, plansete si urlete. Bine ca-mi trece repede! In momentul de fata simt o anume tentatie de a-mi face rau, numai in ideea de a-i stii suferinzi pe cei dragi care mi-au facut constient sau inconstient rau. Pe de alta parte, simt ca trebuie sa se produca o schimbare in bine pentru mine. In ultimele doua zile am mancat multe sandwichuri, fericita ca exista sunca buna in frigider! De patru zile nu mi-am mai ros unghiile, ceea ce este un record fantastic pentru mine! Sincer, oricat de mult ai rade, cand imi privesc degetele cu unghiile date cu oja visinie ma gandesc la cat de bine era sa le rod, in ciuda faptului ca arata ceva mai normal cum sunt acum. Apoi, simt ceva diferit cand ma uit in oglinda. Ceva pozitiv. Nu stiu daca este felul in care zambesc inainte sa ies pe usa pentru a merge la scoala, ori chiar si la magazin. Parca simt ca sunt aproape de o noua prabusire si chiar nu este momentul. Am nevoie de voie buna si din moment ce observ ca cei care mi-as dori sa-mi daruiasca aceasta voie buna nu o fac, atunci duca-se naibii, ca pot si singura! Duminica am iesit din casa. Lasand deoparte rarele ocazii in care merg la restaurant cu familia cu ocazia vreunui ‘eveniment’ special, duminica stau acasa. Acum a fost diferit. Motivele conteaza numai pentru mine. In schimb, in drumul de intoarcere spre casa am observat diferite chestii care m-au facut sa-mi dau seama cat de mult conteaza lucrurile marunte, pe care in mod normal le ignoram. Luand intai tramvaiul, m-am asezat pe un scaun mai in spate. Cum ceilalti erau in fata, un tigan idiot s-a gandit sa se puna pe scaunul din spatele meu, nu stiu cu ce intentii. Rahat! M-am mutat, nu eram chiar deloc in starea in care sa suport vreo manifestare din partea nimanui. Luand loc mai in fata, am avut minunata ocazie de a-mi putea aminti de cat de dulce eram cand eram mica! Doua fetite de vreo 2-3-4 ani care mancau floricele, stateau impreuna cu tatal lor. Imi place sa privesc copiii, pentru ca de fiecare data cand le zambesti iti intorc zambetul! Inocenta aceea ma topeste! Am stat si le-am privit cum isi umpleau guritele cu floricele si vorbeau in soapta cu taticul lor. Numai privindu-le aproape ca am uitat ca aveam o stare proasta. Coborand, am mers sa iau metroul. Asa cum se intampla de multe ori, ajung fix in momentul in care metroul/tramvaiul/autobuzul, pleaca! Si sunt nevoita sa astept vreo 10 minute pana vine altul… Traim in Romania! M-am asezat pe scaun in asteptarea metroului. Privind in jur, cand pe unul, cand pe altul… am observat coborand treptele o femeie. Cred ca avea vreo 30 de ani. Pe langa geanta de pe umar si o mapa albastra, avea in brate un ursulet (sau catelus) verde. Zambetul meu evident amuzat probabil a facut-o sa se aseze langa mine si sa imi vorbeasca. “Vebar” (cel putin asa am inteles) spune ea. Eu, ca sa merg pe jocul ei, raspund “Imi pare bine” si mimez ca dau mana cu animalutul. Tipa rade si imi explica “Am trecut prin Herastrau si erau atatea jucarii dragute pentru copiii… dar la asta chiar nu am rezistat! E atat de scump, moale, verdee… Uit varsta!”. Pipai animalutul si ii raspund “E chiar dulce!” iar ea “Il cheama Vebar”, eu “frumos nume!” si largesc zambetul. Zambeste si ea, apoi ia in mana telefonul. Eu intorc capul in partea opusa si micul dialog se incheie. Am mai privit-o subtil pana a venit metroul… mangaia animalutul avand un zambet atat de inocent pe figura! Mi-a fost atat de draga! In concluzie, cred ca persoanele care sunt in stare sa lase lucrurile marunte sa le lumineze ziua pot fi cu adevarat fericite! Chiar si pentru o perioada scurta de timp, dar macar sunt capabile sa lase supararea deoparte si sa se concentreze asupra a ceva ce altfel nu ar fi fost in stare sa observe. De aceea, imi place sa stau langa persoane vesele, pline de voie buna, care au mereu zambetul pe buze. In schimb, ma simt prost alaturi de persoanele care nu au capacitatea de a isi exprima sentimentele, ori bucuria si care prefera sa se indeparteze. Trebuie sa fie trist sa nu fii in stare sa arati cuiva cat de mult tii la el, ori cat de mult iti place o anumita situatie. Lasati lucrurile sa mearga in voia lor. Nu mai fortati atata, nu va mai indepartati! Stiti vorba aia … de ce ti-e frica nu scapi! Chiar de cauti sa-ti fie tie bine, nu e indicat sa ii indepartezi pe cei care tin la tine. Si incercati sa vedeti lucrurile mici. Nici nu stii cand o mica descoperire te poate ajuta sa schimbi o chestie serioasa la tine.