Frumusetea lucrurilor mici
Sunt in situatia de refuzare a realitatii. Din mai multe motive. Si personale, si legate de scoala … Incerc sa ignor tot, dar binenteles ca nu e posibil. Nu stiu daca ti-ai dat seama, dar sunt o persoana care cade dintr-o extrema intr-alta. De la prea multa fericire, ajung sa o dau in tristeti, plansete si urlete. Bine ca-mi trece repede! In momentul de fata simt o anume tentatie de a-mi face rau, numai in ideea de a-i stii suferinzi pe cei dragi care mi-au facut constient sau inconstient rau. Pe de alta parte, simt ca trebuie sa se produca o schimbare in bine pentru mine. In ultimele doua zile am mancat multe sandwichuri, fericita ca exista sunca buna in frigider! De patru zile nu mi-am mai ros unghiile, ceea ce este un record fantastic pentru mine! Sincer, oricat de mult ai rade, cand imi privesc degetele cu unghiile date cu oja visinie ma gandesc la cat de bine era sa le rod, in ciuda faptului ca arata ceva mai normal cum sunt acum. Apoi, simt ceva diferit cand ma uit in oglinda. Ceva pozitiv. Nu stiu daca este felul in care zambesc inainte sa ies pe usa pentru a merge la scoala, ori chiar si la magazin. Parca simt ca sunt aproape de o noua prabusire si chiar nu este momentul. Am nevoie de voie buna si din moment ce observ ca cei care mi-as dori sa-mi daruiasca aceasta voie buna nu o fac, atunci duca-se naibii, ca pot si singura! Duminica am iesit din casa. Lasand deoparte rarele ocazii in care merg la restaurant cu familia cu ocazia vreunui ‘eveniment’ special, duminica stau acasa. Acum a fost diferit. Motivele conteaza numai pentru mine. In schimb, in drumul de intoarcere spre casa am observat diferite chestii care m-au facut sa-mi dau seama cat de mult conteaza lucrurile marunte, pe care in mod normal le ignoram. Luand intai tramvaiul, m-am asezat pe un scaun mai in spate. Cum ceilalti erau in fata, un tigan idiot s-a gandit sa se puna pe scaunul din spatele meu, nu stiu cu ce intentii. Rahat! M-am mutat, nu eram chiar deloc in starea in care sa suport vreo manifestare din partea nimanui. Luand loc mai in fata, am avut minunata ocazie de a-mi putea aminti de cat de dulce eram cand eram mica! Doua fetite de vreo 2-3-4 ani care mancau floricele, stateau impreuna cu tatal lor. Imi place sa privesc copiii, pentru ca de fiecare data cand le zambesti iti intorc zambetul! Inocenta aceea ma topeste! Am stat si le-am privit cum isi umpleau guritele cu floricele si vorbeau in soapta cu taticul lor.
0 comments:
Post a Comment