Suflet carunt
- conversatii incomode - Mi-au aparut fire albe si-n par, suflete. Nu, nu le smulg, le las acolo sa-mi fie buna aducere aminte a ceea ce sunt. Mama spune ca ele-mi poarta noroc, dar eu tot le vopsesc. Ma uit in oglinda si-mi dau seama ca a trecut vremea. Poate prea repede. Poate doar degeaba. In jurul meu e o frenezie continua. Lumea se marita, se-nsoara, intemeiaza familii. Asa e “menit, randuit”. Am spus mai demult ca exista un timp pentru toate. Eu simt ca timpul meu a trecut. Nu pentru ca as fi depasit nu stiu ce prag de varsta, ci pentru ca sufletul mi-a obosit. Ma-ntreb deseori care-i rostul omului singur, fara copii, fara urmasi? Bun, isi petrece ziua muncind, construind. Apoi citind, ori la terase racorinde cu ai sai prieteni. Mai mult ca sigur se implica in acte caritabile, ori face parte din 1000 de asociatii menite sa-i “umple” timpul. Seara, ori noaptea tarziu imparte casa cu sufletul sau. Stau de vorba. Uneori nici chef nu au sa-si vorbeasca. Se uita unul la altul mirati, intrebandu-se care le va fi (fost) rostul. Ce face un om singur cu tot ceea ce… “acumuleaza” in timp? Inevitabil omul aduna diverse: o oala doua, o cana sau patru, un dulap si-o veioza, munti de carti si-un cazan cu amintiri. Poate ca e devreme, doar imi traiesc si parintii, si iubitul, si matusa, dar eu ma gandesc deja la un testament viitor. 
Cui voi lasa eu toate cartile, ori mobila invechita de prea multe generatii ce-au folosit-o? Si toate blidele din care, iata, azi aproape ca nu mai mananc? Incep sa le dau de pe acum… Ce las, de fapt, in urma mea? Amintiri. Inainte sau dupa ce se vor fi dus si toti cei carora le-am presarat in gand si-n suflet petale de dragoste, voi ramane un nume pe-o cruce. Dar cu sufletu-mi, cu el ce fac? Il iau cu mine, ori il las si pe el mostenire unor copii orfani, asa cum odinioara visam? Am multe fire albe-n par, si nu de ieri de azi. In inima insa am si mai multe. Mi-a incaruntit sufletul de atata iubire, de atata asteptare, de atata visare, iar acum nu mai stiu cum se traieste…normal, chiar si cu sufletul nins.
Cui voi lasa eu toate cartile, ori mobila invechita de prea multe generatii ce-au folosit-o? Si toate blidele din care, iata, azi aproape ca nu mai mananc? Incep sa le dau de pe acum… Ce las, de fapt, in urma mea? Amintiri. Inainte sau dupa ce se vor fi dus si toti cei carora le-am presarat in gand si-n suflet petale de dragoste, voi ramane un nume pe-o cruce. Dar cu sufletu-mi, cu el ce fac? Il iau cu mine, ori il las si pe el mostenire unor copii orfani, asa cum odinioara visam? Am multe fire albe-n par, si nu de ieri de azi. In inima insa am si mai multe. Mi-a incaruntit sufletul de atata iubire, de atata asteptare, de atata visare, iar acum nu mai stiu cum se traieste…normal, chiar si cu sufletul nins.